• Nume Utilizator
• Parolă
• Am uitat parola     Înregistrare cont

... când industrii întregi au fost salvate prin măsuri guvernamentale, fie ele fiscale, monetare sau de reglementare.

Practic, nu a mai rămas mare lucru din ordinea mondială pe care criticii de stânga obișnuiesc să o numească "neoliberală" - poate doar prefixul "neo".

Pandemia a venit să adauge o externalitate globală pasămite de neocolit în cadrele unei economii libere pe lângă cea devenită deja mainsteam de ani buni - schimbările climatice. Ideea subiacentă e că oamenii nu pot fi lăsați de capul lor să coopereze și să facă comerț liber (doar cu regulile de bază ale nonagresiunii și respectării drepturilor de proprietate), pentru că nu doar că vor distruge planeta, ci se vor și infecta reciproc cu coronavirus și vor muri.

Ca atare, totul trebuie planificat de sus, începând de la complexele lanțuri logistice internaționale de aprovizionare (date peste cap de restricțiile de carantină și de noul protecționism naționalist al panicii, nu de "haosul" pieței libere) și terminând cu împărțirea sectoarelor economice (și a efectivelor de lucrători ai acestora) în "esențiale" și "neesențiale". Ca să nu mai vorbim de intensificarea de-a dreptul turbo a politicilor monetare neconvenționale, care a dus masa monetară a principalelor valute la niveluri astronomice și a "dopat" letal prețurile activelor bursiere și imobiliare până și-a extins efectele și în domeniul mărfurilor vitale precum energia electrică și gazele naturale.

Ironia e că, după tot acest dezmăț intervenționist, cei care l-au susținut sunt primii care se miră de efecte și deplâng, de exemplu, accentuarea inegalității veniturilor, când era limpede din capul locului că e vorba în esență de o masivă operațiune de redistribuire a prosperității de la bogați la săraci. Și atunci nu avem nici un motiv să ne mirăm că vocile radicale de stânga, care de fapt promovează ducerea procesului până la ultimele lui consecințe (naționalizarea activelor, desființarea proprietății private, planificarea totală explicită) capătă tot mai multă credibilitate.

Așa a fost, însă, dintotdeauna. Iar dacă facem abstracție de soluțiile (dovedit dezastruoase, de istoria comunismului real) ale stângii radicale, găsim adesea la susținătorii acesteia critici extrem de pertinente ale status quo-ului pseudo-capitalist dominant. De exemplu, în criticile marxiste la adresa keynesianismului de după cel de-al doilea război mondial.

Astfel, în 1959, apărea la București, la Editura Politică, traducerea lucrării "Marx împotriva lui Keynes" a economistului britanic John Eaton, scoasă în original la Londra în 1951, într-o perioadă de intens avânt și succes teoretic, dar și politic, al keynesianismului. Scopul principal al autorului este să critice și demonteze ideea că intervenționismul de stat în economie promovat de Keynes poate duce la îndeplinirea dezideratelor sociale ale socialismului păstrând totodată elementele-cheie ale capitalismului, adică proprietatea și inițiativa privată.

Eaton vedea în această idee un foarte mare pericol la adresa avântului socialismului, o formă de "îmblânzire" și "dezamorsare" burgheză a acestuia menită să îi facă pe proletari să uite de necesitatea Revoluției. Economistul britanic atacă în principal ideea că intervenționismul de stat în economia privată ar fi în măsură să pună capăt "blestemului" capitalist al succesiunii ciclurilor de creștere și recesiune. Evident, Eaton se raportează la aceste cicluri ca la un dat fundamental de neînlăturat al capitalismului, respingând explicația clasic-liberală și pe cea a școlii austriece de economie potrivit căreia chiar intervenționismul de stat (monetar, fiscal și de reglementare) este cel care inițiază și stimulează ciclurile boom-bust, dând atât investitorilor, cât și consumatorilor, semnale greșite și stimulente artificial-false de acțiune și ducând la alocarea păguboasă a capitalurilor...

(va continua...) Website: http://bloguluibalan.ro Tweet