• Nume Utilizator
• Parolă
• Am uitat parola     Înregistrare cont

Ambele categorii au dreptate în felul lor. Dar trebuie să remarcăm că, în timp ce masa bănească a monedei Statelor Unite a crescut de câteva ori în 20 de ani, Picasso n-a mai pictat nimic de la moartea sa, survenită în 1973. La „masa artistică” a lui Picasso nu s-au adăugat între timp decât câteva lucrări anterior necunoscute, descoperite după decesul artistului.

Ceea ce dă un sens nou expresiei bine cunoscute „un artist bun este un artist mort”. Opera unui artist dispărut este definitivă. Nimic nu se mai poate adăuga la ea. În consecință, nimic nu mai poate afecta raritatea bunurilor deținute de colecționari. Nu degeaba investiția în artă clasică este comparată cu cea în aur. Și afirmația e valabilă atât din punct de vedere cultural, cât și financiar.

Iar exemplele că raritatea dă valoare produsului vin nu doar din pictură. Scriitorul suedez Stieg Larsson s-a stins la numai 50 de ani, lăsând în urmă celebra trilogie Millennium (Bărbaţi care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul, Castelul din nori s-a sfărâmat), operă arhiecranizată în Suedia și la Hollywood, care s-a bucurat de atât de mult succes încât editura Norstedts, cea care a publicat cele trei cărţi, a decis să facă inflație cu opera autorului și a angajat un scriitor ca să continue seria lui Larsson.
Insă doar raritatea nu dă valoare unui obiect. E ca și cum ai plăti mult pe un Trabant și ai zice că ai pus mâna pe o mașină de colecție, ceea ce vădește că există o problemă de evaluare.

De aceea haideți mai bine să ne întoarcem tot la pictură, pentru că “Floarea soarelui” (1888) a lui Vincent van Gogh nu e nici Trabant, nici Wartburg, ci lucrarea care a ocupat mult timp primul loc în topul vânzărilor la casele de licitații. Dar oare ce s-ar fi întâmplat cu opera olandezului, dacă acesta nu s-ar fi sinucis la 37 de ani, pe 29 iulie 1890? Ar mai fi ajuns la aceeași cotă?

Acestea fiind spuse trebuie totuşi eliminat clișeul cultural prăfuit, chiar dar încă functional, că artiștii “autentici” e musai să trăiască în sărăcie și anonimat, să se hrănească exclusiv din focul pasiunii lor, să dea dovadă de ignoranță totală cu privire la economie și la mersul pieței și să nu le pese de bani, precum van Gogh. Un șablon extrem de condescendent, dacă nu chiar jignitor, pentru că îi prezintă pe artiști ca pe un soi de “buni sălbatici” rousseauiști prea primitivi pentru a fi capabili să trăiască în societate și tocmai de aceea cu “puritatea interioară” neștirbită de presupusul mercantilism social.

Împotriva acestui clișeu revoltător trebuie să se ridice în primul rând artiștii înșiși. Nu există nici o lege inexorabilă care să lege artistul autentic de sărăcie. Nu există nici o contradicție între valoarea artistică și faptul de a ști să te vinzi la cel mai mare preț posibil pe care piața este dispusă să-l plătească pe tine.

Ca dovadă “Autoportret ca Vincent van Gogh” al românului Adrian Ghenie a fost licitat la casa Sotheby’s din New York până la 2,59 de milioane de dolari, faţă de valoarea estimată iniţial de 200.000-300.000 de dolari. Iar un alt tablou al său “Nickelodeon” s-a vândut în capitala Regatului Unit – la Christie’s – cu peste 9 milioane dolari, Atenţie, însă, Ghenie nu pictează mai mult de 10-15 tablouri pe an și scoate la vânzare încă și mai puține, bine sfătuit de agenții săi. Ceea ce înseamnă că are propria strategie de conservare a rarității deținerilor ce-i poartă semnătura din portofoliile colecționarilor. Pe scurt, el are o politică de creație și de marketing neinflaționistă.

“Așa cum se întâmplă și cu alți pictori cu ofertă restrânsă, operele lui Adrian Ghenie ajung să-și dubleze sau chiar tripleze valoarea după ce prima vânzare le scoate din galerii. Puțini artiști au parte de așa ceva”, comentează New York Times.
Website: http://trustuluibalan.ro Tweet